Pe Diacritica a-ntrebat-o cineva (cam a patra oară de cînd are blogul) dacă-i corect “bolnavi psihici” sau “bolnavi psihic”; “asistaţi sociali” sau “asistaţi social”.
Eu, recunosc, sînt în dubii. Gramatica românească ar trebui să-mi sugereze că dacă bolnavii sînt substantiv, musai sînt psihici (adjectiv, prin urmare se acordă), iar dacă bolnavii sînt adjectiv, musai sînt bolnavi psihic (adverb, prin urmare nu se acordă).
(Moment în care persoanele care de felul lor pun virgulă între subiect şi predicat sînt rugate să reia lectura capitolelor despre părţile de propoziţie din manualele de clase mici.)
Mai clar:
1. Oamenii bolnavi psihic fac şi dreg. – în care oamenii e substantiv, bolnavi e adjectivul care-l determină şi care se acordă cu el, iar psihic e adverbul care-l determină pe adjectiv, prin urmare nu se acordă, ca orice adverb cumsecade.
2. Bolnavii psihici fac şi dreg. – în care bolnavii e substantiv, iar psihici e adjectiv şi se acordă cu substantivul determinat.
Cam aceeaşi poveste ca-n alea cu politicile. Deţinuţii politici, analiştii politici şi alte tichii.
Dar acuma, pe bune, cum sună Bolnava psihică a evadat pe fereastră? Sau, vorba Diacriticii, deţinuta politică… a luat-o pe coajă, să zicem?
La naiba…
* * *
A fost ziua lu’ Ciment azi, a-mplinit patru ani, ziceţi-i şi voi la mulţi ani în gînd. Mulţumim.
* * *
(later edit: de-aia-i bine să te culci devreme, ca să nu-ţi stea inima-n loc la 3 noaptea cînd e cutremur de-ţi mută bretonul de pe frunte! Lăsaţi, voi o să citiţi mîine despre el, relaxaţi.)
Lucrurile nu stau însă numai pe roze în puiul nostru de literatură SF şi F şi H şi ce s-o mai include pe-aici în ultima vreme. Mă uit cu durere în suflet la Atelierul Kult. Nu vă dau link, că oricum nu vă pasă. E un fel de atelier literar de nişă online. Un loc care-mi e foarte drag, dar, ştiţi, mă uit la el cu drag şi cu nervi şi cu durere cam cum te uiţi la fecioru lu fractu care era cîndva mic şi drăguţ şi-acuma te-ai trezit cu el că se-ntoarce de la discotecă puţind a mahoarcă şi cu o pipiţă sclipicioasă atîrnată de gît. Ei, aşa şi atelierul, începe să miroasă dubios şi s-au agăţat de el tot soiul de pipiţi veleitari care scriu cu degetele de la picioare şi n-au deschis la viaţa lor mai mult de douăzeci de cărţi, cu tot cu manualele de la şcoală. Şi că apar pipiţi necitiţi şi necitibili încă mai e cum mai e, dar cum se face că pentru fiecare astfel de pipiţi-scriitori se găsesc atîţia pipiţi-cititori care să-i mîngîie pe căpăţînă şi să le laude talentul şi să se minuneze de iscusinţa lor scriitoricească? Eu una nu pricep şi mi-e teamă că nici de-aş pricepe nu m-ar ajuta cu ceva, ba dimpotrivă. Vorba cuiva, cîtă luciditate…
