Mi-ar plăcea o insulă mai mare

Clic pe imagine, vă rog. Mulţumesc.

.

Mai dă-l în mă-sa de traducător

  Pe ăla care-o mai pufni disprețuitor și-o întreba din vîrful buzelor de ce se vaită traducătorii noștri că-s prost plătiți, pe ăla îl poftesc să transporte în limba română (într-un text beletristic, nu documentaristic) termeni din viața și istoria quakerilor, diverse culori ale limbajului negrilor din America sudistă de acum două secole, terminologia quiltingului, o sumedenie de plante care în limba română sînt menționate exclusiv prin denumirea latinească. Și pentru toate astea să găsească echivalente acceptabile în engleza britanică ȘI în cea americană, întrucît personajele își compară cultura natală cu cea de adopție. Și mai repede, te rog, că termenul de predare bate la ușă. A, și nu uita să faci și revizia pînă atunci, dacă te respecți. A, și nu-l lăsa pe redactor să umble de capul lui prin traducerea ta, cere-i textul și verifică-l pagină cu pagină, că nu se știe niciodată ce n-a priceput sau n-a observat sau a crezut că… A, și cere să verifici și ce-a făcut capul limpede, care, deși nu se uită pe originalul în limba străină, are uneori inițiative riscante. Între timp – dacă mai ai timp – intră puțin pe net și vezi ce-a zis tăntălăul ăla de Icsulescu despre tine, cică oricum nu meriți nici cît primești, că scriitorul începător și semi-alfabetizat care a muncit trei seri jumate la proza lui minunată de cinșpe mii de semne cu tot cu spații ar merita să primească de trei ori tariful tău, că el a creat, nu ca tine, da?

Mica publicitate

cu subtitlul:
În care se face publicitate la o petiție fără sorți de izbîndă, care are ca scop să le ceară ălora pe care i-am votat să nu ne mai risipească banii pe problemele psihice ale popimii

Aici o știre.
Aici petiția.

Chiar dacă e de presupus că nu va avea nici o importanță în ochii edililor noștri, am semnat-o pentru că pur și simplu n-am putut să n-o semnez. Vă rog să nu puteți nici voi.

Marius Pieleanu

 L-auzirăţi ieri-alaltăieri la Realitatea pe sociologul şlapilor mei prăfuiţi Marius Pieleanu cum ne-ntreba nervos care-i problema cu doctoratul plagiat al lui Ponta, că doar nu-i trebuie doctorat ca să fie prim-ministru? Că-i o falsă problemă şi să ne mai vedem de treaba noastră?
Pot să-i dau puţin cu huo tovarăşului sociolog*?

Huo, bă!

*care sociolog a coscris sau a coordonat nişte cărţi precum Valori democratice şi respectarea drepturilor omului în activitatea poliţiei, Statul de drept şi strategia relaţiei poliţie–comunitate, Respectarea drepturilor omului şi combaterea fenomenului criminalităţii din România. Vai, vă mulţumim.

Eu votez cu Nicusor

 Eu votez cu Nicuşor Dan. Prea puţin îmi pasă dacă e sau nu realist în promisiunile lui. Mă doare-n şlapi dacă va avea bani să-şi pună proiectele-n practică. De altfel, nici nu cred c-o să iasă primar. Spre deosebire de Simona Tache, nici nu pot să pun mîna-n foc că-i sută la sută sincer şi că sută la sută n-are nici un interes, nada, nîţ. (Oricum sînt genul sceptic, nu pot să cred pe nimeni doar aşaaaaa, pe cuvînt de cercetaş.) Eu îl votez că-mi pare alt gen de om şi alt maglavais de politician. Dacă mă-nşel o să aflu mai tîrziu. Îmi asum riscul. Am avut momente cînd m-am simţit foarte sigură în voturile mele şi, frăţioare!, ce ţepe-am luat. Adică mereu. Ştiţi.

Lasă, dacă e să iau ţeapă, măcar să iau de la unul care s-a străduit. De la unul care a părut a-nţelege ce vreau eu de la oraşul ăsta. Şi aşa mai departe, aş putea înşira multe motive, dar nu sînt eu aia care vă va convinge să-l votaţi sau să nu-l. Eu doar vă împărtăşesc decizia mea. Mulţumesc pentru atenţie.

Unchiul, Medicina şi Împricinatul

Unchiul meu cel torturat cu o chimioterapie de care n-a avut nevoie, după cum v-am povestit aici şi ulterior aici, e iar în spital. SMURD-ul, care l-a pus pe picioare de nenumărate ori pînă acum, ne-a explicat că omul mai are o capacitate pulmonară de circa 15%, graţie-datorită-mulţumită tratamentului deja pomenit. Încă două-trei astfel de crize şi se curăţă. Mulţumesc, fă medicino românească. Ştiu că altora le-ai salvat viaţa, dar nu şi unchiului meu. El avea o viaţă, tu i-ai luat-o.

De la SMURD, omul a ajuns la Spitalul de Urgenţă Floreasca. Sau cum s-o chema el acum. Două lucruri am a vă povesti. La un moment dat a rugat o asistentă să-i măsoare tensiunea, fiindcă începuse din nou să se simtă rău şi bănuia o scădere drastică. Cucoana l-a întrebat dacă îi mai fusese luată tensiunea în ziua aceea. Îi mai fusese. Şi cît o aveaţi? O avusese mare, dar acum bănuia că-i scăzuse prea mult. Şi ce-oţi vrea să vă fac eu? l-a repezit femeia îmbrăcată cu haine de asistentă.
Eu bănuiesc că de fapt nu era asistentă, ci o tîrfă costumată, închiriată de la f’un centru specializat de tîrfe costumate.

Celălalt lucru pe care voiam să vi-l spun este că de fapt la urgenţe, la Spitalul de Urgenţă Floreasca, în bucata de loc unde l-au dus pe bolnavul meu, nu exista nici un tensiometru. Cineva a dat o fugă pînă la altă secţie, a găsit un tensiometru şi-a venit cu el.

*

În această notă optimistă, vă invit stăruitor să citiţi acest “manifest conex cu legea sănătăţii“, după cum îl numeşte autorul lui, medicul Florin Chirculescu, totodată scriitorul Sebastian A. Corn, totodată unul dintre nu mulţii oameni pe care îi admir din tot sufletul.

Însemnare sub imperiul nervilor

 Anunţ pe această cale că nu mai am chef să fiu politicoasă cu toţi ţeparii şi cu toate figurile condescendente care le fac jocul. Nu mai am chef, fraţilor şi surorilor. La postarea Laurei Frunză despre ţeapa RAO intră domnul Sergiu Crupenschi, a cărui nevastă, Diana Crupenschi, a uitat să-mi plătească ce mi se cuvenea cîndva pe nişte treburi tehnice  (culegere, corectură) prestate pentru Contact-ul lui Sagan acum mai bine de un deceniu (bine de tot peste un deceniu, nici nu mai ştiu cît anume), cînd numita şefea editura Image. Intervine domnul Crupenschi foarte plin de demnitate şi-mi explică el mie cum e cu comunicarea de bun-simţ şi politicoasă, cum trebuie să ne purtăm unii cu alţii şi să ne vorbim frumos şi să aşa şi pe dincolo. Domnule, nu mai am chef, e limpede? Noi, ăştia ţepuiţi în diverse momente, trebuie întotdeauna să ne purtăm frumos, să fim cuminţi, politicoşi, civilizaţi, să facem sluj, să sărim coarda şi şotronul fără să călcăm pe linie, nu care cumva să încălcăm fo regulă de comunicare respectuoasă, indiferent dacă ne iese şi pe nas, indiferent dacă, vorba Laurei, te sufoci de nedreptate şi de nervi, indiferent dacă e pe banii şi pe timpul nostru. Ăilalţi, tabăra adversă, cum ar veni, au voie să te facă şi albie de porci – asta dacă nu te ignoră cu desăvîrşire.
Cum de pildă m-a ignorat pe mine Nemira, de-am rămas şi-n ziua de azi cu gaură pe cartea de muncă fiindcă onor editura, după ce m-a amînat nişte luni bune cu salariul, a hotărît, drept pedeapsă pentru că le-am zis sictir şi-am plecat, să nu-mi mai plătească dările cuvenite la stat. Ah, să nu vă mai aud cu cererile voastre de politeţe şi civilitate! Să nu vă mai aud, ipocriţilor! Purceaua-i moartă-n coteţ, peste coteţ s-au depus straturi geologice, s-a schimbat pînă şi mileniul, şi vii acum să te dai deschis la dialog, domnule Crupenschi, şi să mă iei la rost? Da’ cînd nevasta matale nu binevoia să-mi răspundă, unde erai, s-o înveţi cu dialogul şi deschiderea şi politeţea? A, şi nu te osteni să-mi ceri dovezi, că ştii prea bine că n-am hîrtii la mînă de la ţepuitoarea de editură Image. Ştii, şi de-aia intri la intimidare. Păi, să ştii că m-am intimidat toată, ce să zic. Pe de altă parte însă, recunosc, acea experienţă de demult mi-a prins bine. Am învăţat încă de atunci că nu merge cu încrederea şi că semnătura e de bază. (E drept, cînd mai creştem aflăm că nici cu semnături nu merge la unii, dar discuţia devine deja copleşitor de întristătoare.)

Dincolo, la soldajul despre RAO de pe blogul boladenieve, intră eşalonul doi, o cucoană care se apucă să-mi facă mie părul creţ că nu mă semnez în clar, în vreme ce ea, semnîndu-se “carmen” şi-atît*, îmi povesteşte că eu şi alţii ca mine sîntem tuţi, că lucrăm “mediocru sau submediocru” dacă nu sîntem în stare să traducem o carte de trei sute de pagini într-o lună (cu tot cu revizie, nu?) şi să ne iasă “excepţional” şi astfel să realizăm uriaşa sumă de 600 de euro pe lună (la ce tarif zici că lucrezi, excepţionalo?), astfel încît să nu ne mai văităm că nu se cîştigă bine din tradusul de carte în ţara asta. Îmi vin în minte diverse apelative, dar deocamdată mă abţin. Nu din vreun “respect” pentru astfel de interlocutori, ci de dragul cititorilor blogului meu.

…că mă enervez acum şi-ncep să-mi aduc aminte de toate alea, ca Lefter Popescu, şi poate mă sui şi pe candelabru, ca Birlic!

* (later edit): între timp s-a recomandat Carmen Lungu şi ne-am lămurit, e doar mitomană. Traduce în ritm de 300 de pagini pe lună cărţi fictive pentru o editură fictivă care o plăteşte cu bani fictivi. Între timp, intră să comenteze “de dragul Laurei (Frunză)” şi de drag ce-i e de ea o ia la mişto.
Aviz cui mai dă peste ea prin comentarii.

Traductoreza falită

 Aşa, acuma, că mi-am făcut datoria şi-am semnalat porcăria cu RAO, fiţi atenţi la comentariile de la traducători ţepuiţi. Vă dau eu două mostre.

mostra unu:
„… am zis sa iau o pauza de la ce am facut, incontinuu, de aseara de la 8 si ajung sa citesc asta.
Ce am facut de aseara de la 8?
Am tradus. Da, pt RAO.
Lucrez la a doua carte de la ei. Pt prima carte trebuia sa imi iau din bani in martie 2011. E drept, nu s-a publicat inca, dar cei 35%?… Pe langa asta, initial, cartea mi-a fost evaluata la aprox 2100. Am inteles ca suma e una estimativa si ma pregateam pt un minus de max 200ron. Am predat cartea si la o luna si ceva i-am contactat pt celebrii 35%. Aflu atunci ca in registrele lor figurez cu o suma finala de 1100 ron?!?!?!“

mostra 2:
„Buna, imi pare foarte rau sa aud asta si sincer nu imi vine sa cred. Eu am tradus 5 carti la Rao dintre care 3 publicate – am primit banii pe una si un avans din alta. Sa zic sincer – este si vina noastra si a tuturor traducatorilor. Nimeni nu ar trebui sa mai ia a doua carte la tradus daca nu a fost platit integral pentru prima.“

Ba însăşi Laura Frunză, cea a cărei poveste a iscat recentul val de indignare pe internet, mărturiseşte cu maximă candoare că şi ea a tradus cinci (!) cărţi pentru RAO, rînd pe rînd neplătite.
Băi oameni buni, eu nu ştiu decît nişte engleză, traductoreza falită n-am experimentat-o decît ca începătoare, la aşa nivel avansat încă n-am ajuns, deci vă rog să-mi traduceţi ca pentru proşti ce înseamnă trebuşoara asta: „Lucrez la a doua carte de la ei. Pt prima carte trebuia sa imi iau din bani in martie 2011. “ Sau asta: „Eu am tradus 5 carti la Rao dintre care 3 publicate – am primit banii pe una si un avans din alta.“
Ha?
Pe bune dacă n-aţi merita o amendă penală pentru complicitate la înşelăciune! Pe bune!!

Dar de ce să mă mir? Cu ceva timp în urmă, însăşi Antoaneta Ralian, care în ţara asta e un simbol al profesionismului, o papesă a traducerilor ENG-RO, un portdrapel, o minte şi-un talent, pînă şi ea avea impresia că traducătorul merită să fie plătit cu 60 de milioane de lei vechi pentru 2500 de pagini de traducere dificilă (luaţi un Henry Miller, care vă ţin curelele), iar rahatul ăla de bani să-l încaseze „cu ţîrîita şi cu miluita pe parcursul a aproape 10 ani“! Mai mare ruşinea, doamnă, ca să zic aşa! Mai mare ruşinea nu că aţi primit atît de puţin şi atît de greu pentru atîta muncă superbă, aia-i ruşinea lor, nu a dumneavoastră, dar ruşinea, sau mai corect păcatul dumneavoastră, ca profesionist cu vizibilitate publică, e să consideraţi că aşa trebuie să se întîmple şi, mai ales, să vă lăudaţi cu o asemenea concepţie într-o revistă de cultură, ca să închideţi naibii gura oricui ar mai vrea puţină dreptate şi recunoaştere a meritelor în ţara asta tăvălită!

RAO, falimentul Justiţiei româneşti

Aud că editura RAO caută colaboratori. Eu zic să daţi buzna, că-i superofertă: cică la fiecare zece traducători va plăti cîte o carte, cu condiţia să nu sară de 200 de pagini format mic.

Luaţi de citiţi ce ţeapă i-a tras Laurei Frunză numita loază de editură cu concursul onor altei loaze, Justiţia română.
În caz că vreţi să vă faceţi o idee despre cîţi ar putea fi în situaţia asta, vă poftesc să citiţi şi aici – cu tot cu comentarii.

Rao, puiule, cînd oi mai cumpăra eu vreo carte de la tine, să ştii că probabil m-a pocnit Alzheimerul.

p.s. Bre, deci, ca să zic aşa, terminaţi cu “laicurile”! Nici un like! Gata, l-am scos, pa, la revedere. Dacă vă place postarea comentaţi, iar dacă vă place şi mai mult, răspîndiţi povestea pe blogurile voastre!

Ce ne învaţă istoria, atunci cînd nu chiulim de la orele ei

.

Istoria ne învaţă că un drept cetăţenesc odată pierdut nu se mai întoarce.

.