Anunţ pe această cale că nu mai am chef să fiu politicoasă cu toţi ţeparii şi cu toate figurile condescendente care le fac jocul. Nu mai am chef, fraţilor şi surorilor. La postarea Laurei Frunză despre ţeapa RAO intră domnul Sergiu Crupenschi, a cărui nevastă, Diana Crupenschi, a uitat să-mi plătească ce mi se cuvenea cîndva pe nişte treburi tehnice (culegere, corectură) prestate pentru Contact-ul lui Sagan acum mai bine de un deceniu (bine de tot peste un deceniu, nici nu mai ştiu cît anume), cînd numita şefea editura Image. Intervine domnul Crupenschi foarte plin de demnitate şi-mi explică el mie cum e cu comunicarea de bun-simţ şi politicoasă, cum trebuie să ne purtăm unii cu alţii şi să ne vorbim frumos şi să aşa şi pe dincolo. Domnule, nu mai am chef, e limpede? Noi, ăştia ţepuiţi în diverse momente, trebuie întotdeauna să ne purtăm frumos, să fim cuminţi, politicoşi, civilizaţi, să facem sluj, să sărim coarda şi şotronul fără să călcăm pe linie, nu care cumva să încălcăm fo regulă de comunicare respectuoasă, indiferent dacă ne iese şi pe nas, indiferent dacă, vorba Laurei, te sufoci de nedreptate şi de nervi, indiferent dacă e pe banii şi pe timpul nostru. Ăilalţi, tabăra adversă, cum ar veni, au voie să te facă şi albie de porci – asta dacă nu te ignoră cu desăvîrşire.
Cum de pildă m-a ignorat pe mine Nemira, de-am rămas şi-n ziua de azi cu gaură pe cartea de muncă fiindcă onor editura, după ce m-a amînat nişte luni bune cu salariul, a hotărît, drept pedeapsă pentru că le-am zis sictir şi-am plecat, să nu-mi mai plătească dările cuvenite la stat. Ah, să nu vă mai aud cu cererile voastre de politeţe şi civilitate! Să nu vă mai aud, ipocriţilor! Purceaua-i moartă-n coteţ, peste coteţ s-au depus straturi geologice, s-a schimbat pînă şi mileniul, şi vii acum să te dai deschis la dialog, domnule Crupenschi, şi să mă iei la rost? Da’ cînd nevasta matale nu binevoia să-mi răspundă, unde erai, s-o înveţi cu dialogul şi deschiderea şi politeţea? A, şi nu te osteni să-mi ceri dovezi, că ştii prea bine că n-am hîrtii la mînă de la ţepuitoarea de editură Image. Ştii, şi de-aia intri la intimidare. Păi, să ştii că m-am intimidat toată, ce să zic. Pe de altă parte însă, recunosc, acea experienţă de demult mi-a prins bine. Am învăţat încă de atunci că nu merge cu încrederea şi că semnătura e de bază. (E drept, cînd mai creştem aflăm că nici cu semnături nu merge la unii, dar discuţia devine deja copleşitor de întristătoare.)
Dincolo, la soldajul despre RAO de pe blogul boladenieve, intră eşalonul doi, o cucoană care se apucă să-mi facă mie părul creţ că nu mă semnez în clar, în vreme ce ea, semnîndu-se “carmen” şi-atît*, îmi povesteşte că eu şi alţii ca mine sîntem tuţi, că lucrăm “mediocru sau submediocru” dacă nu sîntem în stare să traducem o carte de trei sute de pagini într-o lună (cu tot cu revizie, nu?) şi să ne iasă “excepţional” şi astfel să realizăm uriaşa sumă de 600 de euro pe lună (la ce tarif zici că lucrezi, excepţionalo?), astfel încît să nu ne mai văităm că nu se cîştigă bine din tradusul de carte în ţara asta. Îmi vin în minte diverse apelative, dar deocamdată mă abţin. Nu din vreun “respect” pentru astfel de interlocutori, ci de dragul cititorilor blogului meu.
…că mă enervez acum şi-ncep să-mi aduc aminte de toate alea, ca Lefter Popescu, şi poate mă sui şi pe candelabru, ca Birlic!
* (later edit): între timp s-a recomandat Carmen Lungu şi ne-am lămurit, e doar mitomană. Traduce în ritm de 300 de pagini pe lună cărţi fictive pentru o editură fictivă care o plăteşte cu bani fictivi. Între timp, intră să comenteze “de dragul Laurei (Frunză)” şi de drag ce-i e de ea o ia la mişto.
Aviz cui mai dă peste ea prin comentarii.
