Gata şi cu Philip Roth

Adică o terminai, Radu Pavel Gheo o redactă, Polirom o publică. Poftiţi.

 

Bucăţele

• Am terminat, fraţi şi surori, blestemata de traducere la Philip Roth, Goodbye, Columbus. Ce pot să zic acuma, la final, cînd simt că mai respir şi io normal? Unu, că omul scrie bine-al dracului! Doi, că mi-am dat seama cît de bine scrie chiar dacă nu m-am dat în vînt după toate prozele din cartea aia. Trei, că după atîţia neuroni îmbîrligaţi – cu Lodge (porţie dublă, împestriţată cu Henry James) şi Roth – mă retrag o vreme în odihnitoarea traducere de poliţiste uşurele.

• Wish list-ul s-a rezolvat. Din păcate, abia în iunie ajunge din Houston la mine-n Colentina. Asta pentru că în Poşta română n-am încredere nici cît în scorpionul de pe spinarea broaştei, ştiţi povestea.

• Din ăia cinşpe-douăzeci de cititori pe care-i mai am, probabil că unii mă citesc de pe vremea blogului vidal şi posibil să fi citit şi povestea lu’ unchiu-meu cel pîrlit de medici cu citostatice fără să fi avut nevoie. Asta era acum un an. De-atunci, în urma tratamentului miraculos pentru o boală inexistentă, unchiu-meu respiră în mare parte a timpului ajutat de un aparat cu tuburi de oxigen. Chiria aparatului şi-a tuburilor, umplerea lor, filtrele, totul îl costă pe el şi numai pe el. Medicina românească, aia care l-a îmbolnăvit, consideră că nu-i datorează nimic.
Mai nou, făcînd el o criză urîtă, a avut ghinionul s-ajungă iar în spital. Şi, precum nici o masă fără peşte, nici o vizită la un spital românesc nu poate rămîne imaculată, fapt pentru care o soră cu mintea-n vacanţă i-a pus, în loc de perfuzie cu glucoză, perfuzie cu clorură de sodiu. Cum avea interzis la orice fir de sare, unchiu-meu s-a umflat ca un balon cu nacelă, de stătea să se spargă în salonul lor mizerabil. Huo, loazelor!