Greşeala lui Pavlov

Pavlov nu s-a priceput deloc, fraţilor!  S-a chinuit cu cîinele ăla pînă s-a plictisit tot laboratorul, şi cîinele, şi el, şi noi, şi de el, şi de bancurile cu el. Vă spun eu, dacă alegea o pisică, în trei zile era treaba terminată.

Uite, de exemplu, Furnicuţă. Adică motanul-ceainic. Zis Ciment. Băieţaş de cartier. Ăsta doarme lemn toată noaptea. Dimineaţa se scoală – inevitabil, mai devreme decît mine. (La naiba, oricine se scoală mai devreme decît mine.) Ar vrea să iasă din dormitor, dar se jenează să-mi dea cu coada pe la nas ori să-mi ţiuie în ureche (asta fiindcă nu ştie să miaune, el doar ţiuie; da, chiar şi acum, după trei ani jumate…). Aşa se face că în prima zi, de plictiseală, s-a apucat să dea cu laba pe la cărţile din rafturi. A reuşit să dea una jos. Mă-sa, adică io, a-njurat în moduri de nereprodus şi s-a dat jos din pat să-i deschidă uşa să plece dreak s-o lase să doarmă. Cu următoarea ocazie în care a dormit iar în dormitor, acelaşi scenariu: sculat mai devremior, plictisit, dat cu laba, căzut carte, mamă înjurat, sculat, deschis uşa, motan fericit plecat pa.

Pffff… Atît i-a trebuit, o instrucţie de două zile. De atunci, inevitabil, cînd se face ochi şi se dă jos din pat, se duce aţă la raft, dă cu laba şi se uită la mine să vadă dacă am auzit cartea căzînd, va să zică, tanti, e ora, scularea să-mi deschizi uşa!

Pavloave, cît ziceai că te-ai chinuit cu cîinele ăla?